Informaţia de Severin (Mehedinţi) nr. 737 - 24.03.2010

„Limba lui care o lasă/Blăstămat să fie-n casă.../Glas de durere din Valea Timocului bulgăresc”

Semnează: C. H. Ilia

Calafat. Duminică geroasă de februarie. Orăşel înfloritor din perioada interbelică - în care a bătut întâi „Tunul independenţei” - şi unde comerţul pe Dunăre a dezvoltat regiunea de la graniţa dintre Bulgaria şi România. Astăzi, însă, aici bate puternic vântul pe fluviu. Si atât. Nu a rămas mai nimic din traficul de altădată, când pe Dunăre veneau comercianţi mai din toată Europa să cumpere şi să-ncarce grâu în portul ascuns parcă sub malul Dunării. Ca să ajungi pe malul bulgăresc, nu poţi să treci decât cu bacul. De două-trei ori pe zi. Si asta cu noroc, dacă sunt maşini suficiente. Alta va fi situaţia când podul va fi gata.

Ajunşi la Vidin, aceeaşi dezolantă imagine din care nu lipsesc ruinele cetăţii ori zidurile unor clădiri vechi de sute de ani. Sar însă în ochi monumentele comuniste, casa de cultură şi câteva statui care amintesc de marile realizări ale socialismului. În această regiune săracă a Diiului, cum o numesc localnicii, cunoscută şi Valea Timocului bulgăresc, în aproape 40 de sate complet româneşti, trăiesc circa 50.000 de suflete ce şi-au păstrat de-a lungul timpului, cu toate opreliştile, limba, obiceiurile şi tradiţiile populare ale neamului lor. Românii de aici sunt numiţi vlahi, după acelaşi model sârbesc, tocmai pentru a nu recunoaşte această minoritate etnică care nu are nicio şcoală în limba maternă şi nici măcar o biserică proprie. Si pentru ca durerea lor să fie şi mai apăsătoare, Mitropolia de la Vidin a interzis folosirea limbii române la slujbele religioase. În condiţiile în care, până la primul război balcanic din 1912, românii timoceni din Bulgaria au avut şcoli cu predare în limba maternă. „Deşi drepturile minorităţilor au fost ratificate - ne-a precizat dl. Ivo Gheorghiev, preşedintele Asociaţiei Românilor din regiunea Vidinului - din păcate, sunt probleme grave care trebuie rezolvate în aplicarea prevederilor legale. După stăpânirea turcească, regiunea noastră nu a mai beneficiat de şcoli româneşti. De-a lungul vremii, politica practicată de regimul comunist bulgar a dus la dizolvarea etnică prin asimilarea forţată”.

Cine uită nu merită

Încet-încet, românii locului au început să-şi dezmorţească dorinţa de a şti, curiozitatea legitimă pentru limba şi cultura neamului din care-şi trag rădăcinile. Singurii depozitari ai obiceiurilor, culturii şi limbii române sunt însă bătrânii. Pe moş Ghenadie Borisov din Slanotârn l-am cunoscut, în 1993, la primul Congres al Spiritualităţii Româneşti desfăşurat la Băile Herculane. Avea atunci 79 de ani, pe care nu-i arăta deloc, iar româneasca sa, deşi presărată cu unele elemente arhaice, era perfectă. Bătrânul pe care l-am căutat în satul lui plecase de-acum şapte ani la cele veşnice... Era o adevărată enciclopedie şi poseda o zestre etno – spirituală de invidiat. Si-amintea bine de tăierea cămăşilor lungi româneşti, de faptul că în 1918 pe paşaportul său scria naţionalitatea valah, că cei din satele lor treceau Dunărea cu albia de rufe, cu copii pentru a scăpa de sărăcie. N-a ezitat să acuze Ţara - Mumă că i-a neglijat pe valahii din Bulgaria... Dar şi statul bulgar care a uitat condamnabil ce au făcut românii locului pentru viitorul lui. „Românii timoceni din partea Vidinului - spunea bătrânul - în mai 1876, în frunte cu învăţătorul Ion Ciolac din Bregova, condamnat la moarte de turci prin spânzurare la Blocuk Kapia, împreună cu alţi fruntaşi români din Valea Timocului, au fost daţi uitării, nimeni n-a mai scris nimic, poate ca să nu-i trezească pe cei 800 de eroi care au fost masacraţi de turci”. „Scrieţi dumneavoastră - m-a îndrumat atunci agilul bătrân - să ştie generaţiile care vin că în armata română care a luptat pentru eliberarea Bulgariei în 1877-1878, în zona Vidinului s-au aflat şi patru batalioane de voluntari români timoceni, citaţi doar de istoriografii ruşi şi turci, nu şi de către creştinii balcanici. Crăliţa Mărioara din poezia populară «Regele Carol I şi Osman Paşa» este o străbunică de-a noastră, nu este o regină...

Ea a căzut alături de alte 37 fecioare timocene, la 9 ianuarie 1878, în redutele de la Smârdan Inova, pe când trăgea cu tunul în fortăreaţa Diiului (Vidinului) strigând: «Îndemnaţi ai mei copii / C-ajungem desară-n Dii; / Îndemnaţi şi-naintaţi / Frică la păgâni nu luaţi»...” În amintirea ei şi a eroilor români care au eliberat Diiul, s-a înălţat lângă pădurea de tei de la Smârdan „Monumentul Victoriei”, care era vizitat la 10 mai în fiecare an de români din Ţara – Mumă, de copiii, soţiile şi părinţii acelora care-şi lăsaseră osemintele în aceste ţinuturi. În 1923, monumentul a zburat într-o noapte în aer, locul profanat nici nu se mai cunoştea. A mai rămas doar amintirea şi dezamăgirea după brava Mariţa şi imnul naţional bulgar „Sume Mariţe”, inspirat din eroismul unei femei valahe. Asta da recunoştinţă!...

Satul cu nume de vânt

      Cosava, satul aşezat nu departe de cursul cu multe meandre al Timocului, are în scripte vreo 2000 de suflete. Casele arătoase sunt locuite, restul pustii. „Mulţi dintre români au plecat la muncă în Occident şi au uitat drumul întoarcerii - zice Cârstan Crăciunov. Au lăsat Dunărea în plata Domnului. Gospodăriile lor le-au cumpărat aproape pe nimic englezi şi italieni”. „Mina de gips încă e în activitate, dar în scurt timp, după toate probabilităţile, se va închide. Puţini sunt cei din Cosava care mai lucrează acolo”. Uliţele sunt pustii. „Suntem mulţi bătrâni - spune Cârstan - şi pe frigul ăsta stau în casă”. Dintr-o curte, o femeie în vârstă, dar încă energică, puţin înaltă şi durdulie, intră repede în vorbă. „Trăim greu... Si eu şi al meu am fost la lucru în Italia... Adică argaţi la alţii... Era bine şi la noi pe vremea lui Jivcov. Atunci şi eu şi bărbatul meu am fost să lucrăm la ruşi şi am câştigat destul de bine. Acum şi la noi e ca la voi, nu mai e traiul care a fost”. Soţul ei începe să ne-nşire câteva generaţii din arborele genealogic al „tămârlâcului” său: «Si moşu' lu' moşu' - afirmă el cu mândrie nedisimulată - a fost român. Dar ei n-au călcat niciodată în România». Soţii Ivanov ştiu multe întâmplări din trecerea prin lume a strămoşilor lor, dar şi de pe vremea turcilor, chiar şi din trecutul neamului lor din stânga Dunării... Baba Mariţa Crăciunova a lucrat 25 de ani croitoreasă. Acum munceşte cu bărbatul în câmp. Are doar 250 de leva pensie din care nu-i rămân decât 50 leva pentru cheltuieli gospodăreşti, restul îi dă în două şi-i trimite fiului şi nepotului care-i student. Bătrânul Cârstan blestemă vremurile de azi şi-şi aminteşte de ce-i spunea tatăl lui. „Aici, boji au fost, boji o să rămână”. Adică, stăpâni vor fi doar bălăriile. „Si vântul ăsta al sărăciei care, iacă, bate fără întrerupere de câteva zile. Parcă n-am fi destul de amărâţi...”

Fiecare cu tămârlâcul lui

Ştefan Dimitrov s-a născut în sătucul Combair de lângă Vidin, acum cartier al oraşului. „Cam 200 de oameni trăiau aici - spune el. Casele erau construite în jurul bisericii şi al şcolii de lângă ea. Atunci, fiecare gospodărie avea anexele ei pentru animale, dispărute în timp după ce ne-a înghiţit Vidinul.” Aflăm de la el că strămoşul său Gheorghe, când a îngheţat Dunărea, a luat sania şi a venit pe gheaţă în aceste locuri. La cei 80 de ani ai săi, bătrânul Ştefan e tare mândru de neamul lui despre care ne spune vrute şi nevrute. Îl întrerupe, din când în când, Floarea, soţia lui, cuprinsă de un râs strident. Se mândreşte şi ea cu băiatul Mitco, care „a ridicat cârciuma asta în care ne aflăm”. Priveşte pe fereastră, oftează adânc, şi spune: „Aici ne-am născut şi tot aici ne-am întors mereu.” Peste drum de bar, o bisericuţă ce pare părăsită. „Preotul Milotin - zice Floarea - a ieşit la pensie. Primeşte doar o sută de leva pe lună. Si a avut şi el doctorat în România.” Din când în când, e trimis aici un preot să ţină câte o slujbă de cununie sau de înmormântare. Astfel de ocazii sunt însă tot mai rare pentru că bătrânii s-au tot împuţinat, iar tinerii au părăsit aceste meleaguri. În rest, nu se întâmplă nimic între zidurile bisericii care, ni se spune, a fost ridicată în vremuri bune pentru românii timoceni, în anul 1859, cu bani primiţi de la episcopia Oradea. „Înainte - spune bătrânul Dimitrov - n-aveai voie să mergi la biserică. Preoţii erau închişi sau trimişi la muncă silnică. Acum nici n-au voie să ţină slujbe în româneşte.” Patronul Mitco pare supărat. Ne priveşte uimit că românii de dincolo se interesează de ei. Dar uită repede de supărări. Şi ne spune că n-a ştiut o iotă bulgăreşte până a mers la şcoală şi ce s-au mai chinuit profesorii cu el. „Am propria mea limbă - afirmă el - pe care n-o prea înţeleg nici azi bulgarii. Merg des în România, la Calafat, unde am neamurile, şi la Craiova, unde e băiatul. Îmi pare nespus de rău că nu ştiu să citesc româneşte.”

Vlahii, naţie inferioară

Pe doctorul Serafim Hristov, preşedintele Comunităţii Românilor din Bulgaria, l-am găsit uşor. Pe drumul înspre cimitirul Vidinului spre a aprinde o lumânare la mormântul inginerului Ivan Alexandrov, un aprig luptător pentru drepturile românilor din Valea Timocului, predecesorul său în fruntea comunităţii, distinsul doctor ne-a explicat problemele pe care le-ntâmpină cei din etnia lui. „Nu avem şcoli - zice el. Şcolile sunt singura noastră speranţă. Nici acum, după trei ani de la integrare în UE, nu suntem recunoscuţi ca minoritate etnică. Dacă statul bulgar nu ne-ajută, n-avem altă sursă decât să dezvoltăm învăţământul particular în limba română.” Nu de puţine ori am auzit că românii sunt trataţi ca oameni de mâna a doua. „Deşi sunt cei mai buni gospodari - zice doctorul Hristov - iar procesul de asimilare s-a făcut cu biciul, mulţi dintre noi sunt laşi. Bunăoară, primarul Vidinului este român, viceprimarul e pe jumătate român, şeful poliţiei tot român. Dar niciunul dintre ei nu vorbeşte româneşte. Refuză cu încăpăţânare. Pentru ei limba română e limbă străină şi nu maternă”. Ni se spune că de la Sofia li s-au cerut unele programe. Le-au făcut şi tot nimic nu s-a întâmplat. Aşa că n-au decât să aştepte. Dar şi aşteptarea are o limită, mai ales că ea se-ntinde pe mai bine de un secol.

Campionul din Gâmza

Păşea visător lângă mine pe una din uliţele Gâmzei, un sat de „dunărinţi” din Valea Timocului, renumit pentru vinul său, se uita în jur c-un zâmbet larg şi copilăresc. Totul din jur îl bucura pe muntele de om de vreo 60 de ani, ce purta o scurtă, puţin mică pentru trupul lui vânjos, peste un pulovăr vişiniu, curat, de sub care se ivea o cămaşă albă cu gulere lăbărţate. Dar şi o căciulă de astrahan cu cozoroc, neagră, de sub care scânteiau doi ochi albaştri-albaştri de o infinită bunătate. Deodată, şi-a ridicat faţa spre cer şi într-o singură clipă a exclamat: „Aici mă veţi găsi totdeauna!” Se întorsese la obârşie de puţin timp, după ce o viaţă trăise în Vidin unde fusese profesor de educaţie fizică. Acolo l-am cunoscut cu trei decenii în urmă pe Emil Vladimirov, românul timocean ce-şi câştigase celebritatea prin cucerirea medaliei de aur în proba de aruncarea discului la Olimpiada de la Moscova. A rămas aceeaşi fire blândă foarte comunicativă, gata oricând să-şi ajute „dunărinţu' lui” - cum sunt numiţi românii din Valea Timocului bulgăresc. Ne-a dovedit-o şi în acea zi cu soare cu colţi. Cu pasul lui zglobiu a schimbat direcţia de mers şi a intrat, cât se poate de firesc, în ograda unei femei vădane, bătrână şi bolnavă care i se plânsese că n-are cum să-şi taie lemnele. Şi-a suflecat mânecile şi a despicat repede aproape o căruţă de butuci... Bătrâna l-a privit fix, a vrut să-i sărute mâna noduroasă, neputând rosti nimic drept mulţumire. Mi-a depănat alte şi alte amintiri din copilăria lui aspră, dar mi-a vorbit şi despre marile satisfacţii care i le-a adus sportul. „Nu-i zi să nu fac în fiecare dimineaţă exerciţii fizice. Restul timpului îl ocup cu satisfacerea unei pasiuni din copilărie pentru lumea veselă şi ciripitoare a înaripatelor de tot felul pe care le-am adunat în ogradă într-o frăţie de început de lume: guguştiuci şi turturele, fazani şi găinuşe japoneze, prepeliţe şi cocoşi brahmani «încălţaţi», cu pene mari pe picioare, bibilici şi raţe caroline şi mandarine, porumbei călători, canari coloraţi, papagali obraznici şi păuni imperiali. Asist dansul păunilor - zice Emil - ca să pot spune că a venit primăvara aici, lângă Timoc”.

„La bună vedere, neamul meu, valah...”

Românul celebru din Gâmza nu se mărgineşte să ne petreacă, după obiceiul strămoşesc, până la poartă. Ne-nsoţeşte până la Bregova, unde trecem Timocul în Serbia. Satele alunecă pe lângă noi ca nişte năluci. Cucova, Slanotârn, Cosava, Gomolarin, Negovan, Iasen, Florentin, Novo Selo, Vârf... Valea Timocului e parcă un labirint plin de ascunzişuri nebănuite, precum peştera Măgura în ale cărei catacombe românii timoceni şampanizează de mulţi, mulţi ani vinul. „Odată cu comunismul am pierdut legătura cu Ţara - afirmă Emil. Numele noastre au fost slavonizate cu intenţia de a ne pierde urmele. N-au reuşit, rădăcinile noastre sunt adânci aici, în Valea Timocului.” Rămâne în vama Bregova cu mâna ridicată privind parcă într-o parte căutând şi alte amintiri în trecutul neamului său de români timoceni. Iar eu port în suflet şi în gând ultimele cuvinte cu care mi s-a adresat la despărţire bravul român timocean. „La bună vedere, neamul meu, valah...”