Valori europene în relaţiile Româno-Bulgare

Deşi cele două ţări sunt vecine de câteva sute de ani, iar ideea unităţii şi specificităţii lumii balcanice a fost enunţată şi argumentată destul de des, relaţiile politico-economice şi cultural-spirituale româno-bulgare nu au fost foarte mult studiate de istoriografie.

Cu toate acestea, se ştie că între poporul român şi cel bulgar au existat legături trainice, încă din perioada luptei pentru cucerirea independenţei de sub stăpânirea otomană, când spaţiul românesc de la nord de Dunăre a devenit centrul emigraţiei bulgare. Aici a trăit o mare colonie de negustori şi meşteşugari bulgari, iar în unităţile româneşti de învăţământ au primit educaţie mulţi tineri bulgari.

Relaţiile dintre cele două popoare s-au consolidat în perioada Războiului ruso-româno-turc de la 1877-1878, când armata română a participat cu zeci de mii de jertfe umane la eliberarea Bulgariei. Crearea unui stat bulgar de sine stătător a fost întâmpinată cu bucurie de comunitatea românească, care a privit acest lucru şi ca pe o operă a sa, mai ales că în teritoriul vecin trăia o importantă comunitate românească.

Ulterior, în perioada 1879-1914, relaţiile dintre România şi Bulgaria au căpătat un caracter european, datorită intereselor comune ale celor două ţări în ceea ce priveşte păstrarea caracterului unitar şi statal, în contextul influenţei derulate în regiunea balcanică de marile puteri politice şi militare ale vremii. O serie de autori bulgari, printre care se numără Simeon Radev, S. Penkov, B. Kesiakov, E. Statelova, G. Todorov, I. Mitev, P. Todorov, J. Popov ş.a., au dedicat multe dintre lucrările lor clarificării aspectelor referitoare la relaţiilor bulgaro-române, în secolele XIX-XX, sens în care au tratat probleme importante, cum ar fi contactele diplomatice, trasarea graniţelor şi regimul fluvial.

Potrivit art. 2 şi art. 46 ale Tratatului de la Berlin, referitoare la graniţa dintre Bulgaria şi România, s-a trasat o delimitare teritorială ce aparţinea României, care începea de la est de Silistra şi ajungea până la Marea Neagră, la sud de Mangalia, iar oraşul Silistra rămânea în graniţele Bulgariei. În sesiunea preliminară din 8 iulie 1878, de la Berlin, comisia de delimitare a recunoscut necesitatea graniţei în dreptul localităţii Silistra, astfel încât să se dea posibilitatea construirii unui pod, care să lege cele două părţi româneşti, despărţite de Dunăre.

Mai târziu, autorităţile româneşti, prin Carol I şi Brătianu, i-au propus şi oferit principelui bulgar Alexandru Batenberg capitalul necesar construirii unui pod peste Dunăre, la Şiştov, exclusiv cu mijloace financiare româneşti, precum şi prin alte asemenea înlesniri acordate Bulgariei. Pe acest fond, la 21 septembrie 1884, premierul bulgar P. Karavelov s-a întâlnit, la Ruse, cu I. Brătianu, discuţie care s-a terminat fără vreun rezultat pozitiv în problema construirii unui pod peste Dunăre, între Bulgaria şi România.

La îmbunătăţirea relaţiilor bulgaro-române a contribuit şi întâlnirea din luna octombrie 1902, de la Plevna, dintre monarhii şi prim-miniştrii celor două ţări, în cadrul căreia au fost abordate, din nou, aspecte privind construirea unui pod peste Dunăre, de această dată pentru legarea liniilor ferate ale celor două ţări.

De asemenea, există şi un număr mare de autori români care, la rândul lor, au publicat numeroase lucrări privind relaţiile româno-bulgare, îndeosebi în secolele XIX-XX. De exemplu, Nicolae Iorga a tratat războaiele balcanice, prezentând România drept pacificator şi salvator al statu-quo-ului balcanic. Petre Gogeanu a studiat foarte amănunţit problema dunăreană, iar războaiele balcanice sunt prezentate de Gheorghe Zbuchea, care a susţinut teza conform căreia, România a urmat în timpul războaielor balcanice “o corectă politică, în concordanţă, atât cu interesul său naţional, cât şi cu dorinţele de pace ale Europei”.

Constantin Velichi scria detaliat despre problemele ce priveau interesele comune ale României şi Bulgariei, până la proclamarea independenţei acesteia, respectiv agenţiile diplomatice, problema Dunării, construcţia căilor ferate şi relaţiile dintre cele două ţări în perioada războiului sârbo-bulgar.

Un rol important în studierea istoriei Europei de sud-est l-au jucat Institutul de studii sud-est europene, întemeiat de Nicolae Iorga, şi Institutul de cercetări şi studii balcanice (1937-1948), impus atenţiei lumii ştiinţifice prin apariţia revistei internaţionale “Balcanica”. În anul 1948, acest Institut a fost contopit cu Institutul de Istorie al Academiei, iar publicaţia pe care o edita şi-a încetat apariţia. Încă de la începuturile sale, în 1937, Institutul de cercetări şi studii balcanice a patronat o “Şcoală de limbi balcanice şi orientale”, în care se predau limbi a căror cunoaştere deschidea accesul la izvoarele istoriei popoarelor balcanice, respectiv (neogreaca, sârbo-croata, bulgara, albaneza, turca modernă, armeana), dar şi limbile aşa-zise “moarte” (elina, latina, slava veche, turca otomană).

În perioada de după 1990, când atât România, cât şi Bulgaria au renunţat la sistemul politic socialist, alegând calea democraţiei adevărate şi a valorilor europene, relaţiile româno-bulgare au dobândit un caracter mai deschis, fapt ce a permis comunităţii bulgare din ţara noastră, cifrată la 8092 persoane, conform recensământului din anul 2002, obţinerea a numeroase drepturi constituţionale: statut de minoritate naţională, reprezentare parlamentară, drept la educaţie şi religie în limba maternă. În schimb, nu acelaşi lucru s-a întâmplat în ceea ce priveşte pe românii (vlahi şi aromâni) din Bulgaria care, deşi cifraţi la mai mult de 150.000 de persoane, nu au practic nici un drept, nefiind recunoscuţi ca minoritate naţională de către Constituţia bulgară şi neprimind nici un sprijin din partea autorităţilor bulgare.

La 26 septembrie 2006, la Strasbourg, preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, şi comisarul pentru extindere, Olli Rehn, au dat semnalul aşteptat de România şi Bulgaria: cele două ţări s-au alăturat familiei europene de la 1 ianuarie 2007.

Din acest punct de vedere sperăm la o îmbunătăţire a situaţiei comunităţii româneşti din Bulgaria, adică la acordarea efectivă a dreptului la religie şi educaţie în limba maternă, la sprijin guvernamental şi reprezentare parlamentară, drepturi pe care România le acordă de foarte mult timp minorităţii bulgare.

prof. VASILE BOCAI

[Începutul paginii]