Relaţii politice Bulgaro-Române în perioada 1900-1912

Relaţiile diplomatice româno-bulgare au atins punctul maxim al tensiunii în anul 1900, când problema macedoneană a devenit centrul dezbaterilor şi când problema insulei Bujorescu s-a ascuţit. Insula Bujorescu a apărut pe neaşteptate, lângă Zimnicea, încă din anul 1840, dar nu figura pe harta din anul 1830. De la an la an, această insulă şi-a mărit suprafaţa şi a fost ocupată de păduri. Din cauza aluviunilor, mai ales atunci când apele Dunării au scăzut, insula a început să se unească cu o altă insulă, care aparţinea Bulgariei, iar bulgarii, care se ocupau cu tăiatul copacilor, au trecut şi pe Insula Bujorescu, dar au fost amendaţi de către autorităţile române.

În anul 1889, Guvernul bulgar dorea delimitarea celor două insule. În anul 1894, Insula Bujorescu, exploatată de români şi bulgari, a început să se unească cu ţărmul românesc. Începând din acest moment, bulgarilor li s-a interzis să taie copaci. În luna martie a anului 1898, Guvernul bulgar a recunoscut că Insula Bujorescu aparţine României, dar au revendicat Insula Eşek-Adasî, care era bulgărească, dar care începuse să se unească cu Insula Bujorescu. Cele două guverne nu au ajuns la o înţelegere în privinţa Insulei Eşek-Adasî, unită deja cu Bujorescu, iar în faţa postului de frontieră românesc de pe Insula Bujorescu s-a instalat un post de frontieră bulgar.

Delegaţii bulgari au dat de înţeles că Guvernul bulgar recunoaşte că acest teritoriu, unit deja cu malul stâng al Dunării, nu mai poate să aparţină Bulgariei şi că Guvernul bulgar va fi mulţumit să renunţe la acest teritoriu doar dacă “se va recunoaşte că a fost teritoriu bulgăresc şi [românii] să le facă concesii în privinţa altor insule”.

În luna august a anului 1899, din cauza creşterii apelor, grănicerii bulgari au fost obligaţi să-şi retragă postul, iar după aceea românii nu i-au mai lăsat să-l reocupe.

La 26 februarie 1900, premierul bulgar Ivanceov i-a spus agentului diplomatic român Nicolae Mişu că va lua legătura cu Tribunalul internaţional de la Haga. La sfârşit, Ivanceov a dat de înţeles că va face concesii cu condiţia ca soldaţii bulgari să-şi reocupe postul. În presă, a început o campanie vehementă şi Ivanceov a renunţat.

Pierderea liniştii în anul 1900 a fost cauzată de schimbarea situaţiei României în sistemul internaţional european şi al Balcanilor. Încă din anul 1883, România a început tratative cu Tripla Alianţă, deşi a existat un important grup de politicieni cu o orientare opusă, privind politica externă. După crearea blocului politico-militar franco-rus, ocuparea Basarabiei a devenit şi mai problematică. Normalizarea relaţiilor bulgaro-române a pus România într-o situaţie dificilă, deoarece în cazul unui eventual conflict între Tripla Alianţă şi Dubla Alianţă, Bulgaria ar fi fost de partea Rusiei.

Într-un context internaţional pe cale de înrăutăţire, România a căutat motive pentru a respecta Bulgaria dar şi pentru a stopa orice acţiuni bulgare privind forţarea rezolvării problemei macedonene într-un mod nefavorabil României. Atitudinea oarecum belicoasă a României faţă de Bulgaria a fost expresia energică a poziţiei româneşti pentru păstrarea statu-quo-ului în Turcia europeană, în cazul unei eventuale încălcări a acestuia din partea Bulgariei, lucru la care autorităţile române se aşteptau în primăvara anului 1901.

Problema controversată în legătură cu Insula Bujorescu încă nu fusese rezolvată, când la ordinea zilei a apărut problema macedoneană. Nu doar în Macedonia, unde cete greceşti, sârbeşti şi bulgăreşti se luptau între ele, dar chiar în ţările balcanice crima a fost folosită ca un mijloc împotriva adversarului.

Din ordinul Comitetului Macedonean din Sofia, aceste crime au avut ca scop pedepsirea trădătorilor, sancţionarea unor anumiţi adversari politici şi, mai ales, a acelora care prin intermediul presei deconspirau intenţiile şi metodele organizaţiei. Acest lucru va constitui cauza ce va duce la o nouă înrăutăţire a relaţiilor dintre România şi Bulgaria.

În anul 1900, din cauza a două atentate, relaţiile bulgaro-române au devenit şi mai tensionate. În luna februarie, a fost ucis “agentul provocator” Kiril Fitovski, cel care a trădat existenţa VMOK (Vărhovno Makedono-Odrinski Komitet - Comitetul Suprem pentru Macedonia şi Adrianopole). Câteva luni mai târziu (în luna iunie a aceluiaşi an), a fost ucis aromânul (ţânţarul) Ştefan Mihăileanu, directorul gimnaziului grecesc din Bucureşti şi redactorul “Peninsulei Balcanice”, care “a trădat în mod sistematic organizaţia”.

După uciderea lui Mihăileanu, Guvernul român a trimis cabinetului bulgar o notă aspră, aproape cu caracter ultimativ, prin care cerea arestarea preşedintelui VMOK, Boris Sarafov, şi a colaboratorilor acestuia, iar în întreaga Bulgarie să se interzică orice manifestare în public a simpatiei faţă de soarta populaţiei macedonene.

VMOK a fost compromis în Europa şi în lume, iar zeci de mii de bulgari din Bulgaria şi Macedonia au fost lăsaţi fără loc de muncă, după alungarea lor din România.

În cazul refuzului îndeplinirii cererilor sale, Guvernul român a ameninţat cu represalii faţă de instigatorii bulgari din România. Răspunsul ministrului bulgar de Externe a expus părerea potrivit căreia că nu se putea începe urmărirea preşedintelui şi membrilor Comitetului Macedonean până când Tribunalul nu va stabili participarea comitetului la uciderea lui Mihăileanu. Şi celelalte cereri au primit răspuns negativ.

Pentru o perioadă scurtă de timp psihoza războiului a ocupat cele două ţări. România nu şi-a ascuns pregătirile pentru război. În Bulgaria, VMOK a creat cete pentru ajutorul armatei bulgare în cazul unui atac românesc. Guvernul român nu s-a temut nici înainte şi nici după incident de o invazie a bulgarilor. Aprinderea conflictului a fost însă supusă mult mai mult considerentelor politice externe.

Ca o consecinţă a neînţelegerii cu Bulgaria, România a reuşit să rezolve problema vamală cu Turcia şi să obţină de la Poartă unele facilităţi pentru aromânii din Macedonia.

În ciuda gradului ridicat al tensiunii, nu s-a ajuns la război. În anul 1900, un conflict armat româno-bulgar s-ar fi extins în toată Peninsula Balcanică. Teama de război în Balcani a fost o provocare pentru Rusia şi Austro-Ungaria, care în anul 1897 au încheiat o înţelegere privind păstrarea statu-quo-ului balcanic. Austro-Ungaria şi Rusia au insistat, la Bucureşti şi la Sofia, pentru încetarea conflictului. Sfaturile Marilor Puteri au avut efect, cu atât mai mult, cu cât “o confruntare armată ar fi fost fără rost pentru cele două ţări”.

În urma amestecului Austro-Ungariei, cererile româneşti au fost formulate într-o manieră mai blândă. Guvernul bulgar, de asemenea, a făcut concesii, declarând că a comandat începerea urmăririi penale în cazul Mihăileanu.

Conflictul româno-bulgar a pus în mişcare şi diplomaţia altor ţări balcanice. În afară de propriile interese, în acţiunile celor două ţări se pot descoperi şi amestecuri străine. Hotărârea Rusiei şi a Austro-Ungariei pentru păstrarea statu-quo-ului nu a şters cauzele divergenţelor, nici lupta dată în culise pentru influenţă în Balcani. Pe de o parte, diplomaţia rusească din Sofia şi cea austro-ungară din Bucureşti şi-au folosit autoritatea pentru aplanarea conflictului. Pe de altă parte, ele au folosit conflictul pentru a-şi întări autoritatea în cele două ţări şi în Balcani. În regia Austro-Ungariei, Grecia a încheiat o convenţie comercială cu România, în care se întâlnea clauza naţiunii celei mai favorizate.

În anul 1900, în Bulgaria, au fost înfiinţate cete de război (forţe paramilitare), pentru un eventual conflict armat cu România. Sub presiunea marilor puteri, aceste cete au fost desfiinţate, dar câteva au reuşit să capete caracter legal, devenind Asociaţii Populare de Trăgători.

Austro-Ungaria şi Rusia au aplanat conflictul, dar tensiunea dintre România şi Bulgaria a rămas. În plan politic, misiunea Austro-Ungariei a fost înlesnită de ostilitatea comună a Greciei şi României faţă de Bulgaria şi de Rusia. Apropierea manifestată a celor doi regi a avut mai degrabă efect pe plan extern, decât urmări privind dezvoltarea relaţiilor internaţionale în Balcani. Serbia a propus României o convenţie militară, potrivit căreia cele două ţări urmau să atace Bulgaria în cazul unei invazii bulgare în Macedonia.

Guvernul român a refuzat să discute încheierea unei astfel de convenţii cu Serbia, temându-se că putea fi atrasă într-un război şi pentru că nu credea în promisiunile sârbilor. Austro-Ungaria, credincioasă politicii sale de dezbinare a naţionaliştilor balcanici şi, mai ales, nedorind întărirea Serbiei, a manifestat o atitudine negativă faţă de apropierea politicii româneşti de cea sârbească. Ea a sfătuit România să respingă propunerea Serbiei, deoarece convenţia ar fi fost inutilă în cazul independenţei Serbiei faţă de monarhia dualistă şi în eventualitatea că Serbia s-ar fi aflat sub asediul tunurilor austriece şi ar fi fost “strivită” dacă ar fi dus o politică contrară celei dorite de Austro-Ungaria.

Divergenţele cu Bulgaria şi propunerea Serbiei au constituit motivele efectuării unor sondaje atente de către Guvernul român în Germania şi Austro-Ungaria privind o posibilă legătură mai strânsă a politicii acestora de politica balcanică a României. Cu acest scop, în toamna anului 1900, premierul român Carp şi ministrul de Externe Marghiloman au vizitat Berlinul şi Viena. Acolo, aceştia au expus câteva variante ale propunerii româneşti şi anume că, un atac bulgar în Macedonia, urmat de unele cuceriri de către Bulgaria, ar fi dus la un atac al României împotriva Bulgariei, caz în care sprijinul Germaniei şi, mai ales, al Austro-Ungariei ar fi fost necesar şi folositor Triplei Alianţe.

La Berlin şi Viena nu a fost contestată “dreptatea” României de a cere compensaţii în Cadrilater, dacă Bulgaria primea ceva în Macedonia. Dar, şi din Balplatz şi Wilhelmstrasse, s-a dat de înţeles destul de clar faptul că România nu se putea baza pe sprijinul acestora dacă ataca Bulgaria, deoarece acest lucru era în contradicţie cu tratatul încheiat de România cu Tripla Alianţă. Germania chiar a exercitat presiune asupra Austro-Ungariei, în sensul că aceasta [Austro-Ungaria] nu putea să-şi asume angajamente suplimentare faţă de România fără aprobarea Germaniei, care, în acel moment, nu era de acord cu acest lucru.

Agentul diplomatic român din Sofia, în urma unei întrevederi cu Gr. Naceovici, s-a văzut obligat să fie de acord cu faptul că, în anul 1900, România a făcut o “greşeală”, fiindcă i-a împins în “braţele ruşilor”.

În anul 1901, în Bulgaria a venit la putere guvernul de coaliţie format de două partide rusofile: Partidul Democrat şi Partidul Progresiv-Liberal. Noul cabinet a continuat să depună eforturi pentru reformarea vilaietelor turceşti din Europa [Vilaiet = unitate administrativ-teritorială din ţările musulmane; din fr. vilayet].

Cabinetul Karavelov-Danev a hotărât să acţioneze nemijlocit în faţa Marilor puteri, în strânsă colaborare cu Rusia. În locul tolerării activităţii VMOK, cabinetul bulgar avea intenţia de a exercita un control sever asupra graniţelor şi activităţii VMOK, pentru a înceta trecerea cetelor. Astfel, cabinetul a considerat că trebuie să se manifeste loialitatea Bulgariei faţă de Imperiul Otoman, pentru a se abate atacurile de la faptul că Bulgaria aprobă răscoalele din Macedonia şi Adrianopole şi pentru a arăta că situaţia din Turcia europeană era cauzată de dezordini interne, care trebuie corectate prin amestecul Marilor puteri.

Activiştii VMOK au fost arestaţi în noaptea de 23 spre 24 martie 1901 şi au fost eliberaţi abia pe data de 1 august 1901, când Stoian Mihailovski şi gen. Ivan Ţoncev şi-au asigurat victoria în al IX-lea Congres al VMOK. Prin înlăturarea lui B. Sarafov şi a tovarăşilor săi de luptă, conducerea a trecut în mâinile lui St. Mihailovski şi a generalului Ţoncev – oameni apropiaţi ai regelui bulgar. Pe de altă parte, în acest fel se răspundea şi pretenţiilor româneşti.

În final, problemele controversate au fost rezolvate. La aceasta a contribuit şi dorinţa celor două ţări de a-şi înnoi vechile legături de bună vecinătate. În acest sens, România şi Bulgaria au semnat Convenţia din februarie 1900, referitoare la convorbirile telefonice, când s-a luat hotărârea de a se monta un cablu pe fundul Dunării, între Giurgiu şi Ruse. La 29 noiembrie, a mai fost semnată o convenţie referitoare la măsurile necesare privind pescuitul pe Dunăre.

Independent de atacurile opoziţiei, Guvernul bulgar a căutat metode pentru a menţine relaţii bune cu România şi a prelungit în fiecare an termenul convenţiilor comerciale, potrivit cărora trecerea mărfurilor bulgăreşti în România şi invers, precum şi taxele de paşaport urmau să fie stabilite în acord cu clauza naţiunii celei mai favorizate. În fiecare an, cu ocazia reînnoirii acestei convenţii, Guvernul bulgar a arătat că e gata să înceapă tratative cu România privind încheierea unei înţelegeri comerciale, dar acest lucru nu s-a realizat. Guvernul lui Ivanceov a acţionat mult mai prudent. Ivanceov a renunţat la cererea extrădării sătenilor bulgari, fugiţi în România, urmăriţi de autorităţile bulgare pentru participarea acestora la răscoala de la Ruse.

Trebuie remarcat faptul că populaţia bulgară, indiferent de tensiunea dintre Bucureşti şi Sofia, şi-a manifestat foarte des sentimentele de recunoştinţă pentru sprijinul pe care România l-a acordat pentru eliberarea Bulgariei de sub robia otomană. În anul 1897, oraşul Gabrovo a mulţumit autorităţilor române pentru ajutorul dat pentru aducerea rămăşiţelor pământeşti ale lui Vasil Aprilov în Bulgaria. Primăria localităţii Oreahovo, aproape în fiecare an, cu ocazia sărbătoririi eliberării oraşului, îşi arăta recunoştinţa faţă de armata română. Ofiţeri şi veterani români mergeau în excursie sau în pelerinaj la Plevna (Pleven) şi Griviţa.

După ieşirea din închisoare a lui B. Sarafov, Ministerul român de Externe a trimis Marilor puteri un memoriu, în care expunea propaganda VMOK până la eliberarea fostului său preşedinte.

După alegerea noii conduceri a VMOK în anul 1901, B. Sarafov a călătorit la Viena şi Paris pentru a susţine cauza mişcării de eliberare naţională din Macedonia şi Adrianopole şi pentru a căuta sprijin străin. Potrivit concluziilor ministerului de Externe austro-ungar, Sarafov avea de multă vreme intenţia de a merge la Viena pentru a populariza acolo opiniile sale politice. Austro-Ungaria a promis întreţinerea personală a lui Sarafov, deoarece acesta ar fi jucat un rol important în viitoarele evenimente macedonene. Sarafov a primit chiar şi promisiunea de a trăi în Austro-Ungaria sub protecţia Biroului de Informaţii, dar sub un alt nume, un nume străin, pentru a nu supăra Rusia. Sarafov însă a declarat că va primi bani doar pentru cauză. Tratativele s-au încheiat cu un rezultat negativ.

De la jumătatea lunii mai şi până la începutul lunii iunie 1902, principele Ferdinand, însoţit de prim-ministrul dr. St. Danev şi de ministrul de război gen. St. Paprikov, au efectuat o vizită oficială la curtea Ţarului rus, din Peterburg. Principele a fost primit cu toate onorurile. În timpul vizitei în Rusia, la 31 mai/13 iunie 1902, la curtea din Peterburg a fost semnată o convenţie militară bulgaro-rusă cu caracter secret.

Aceasta convenţie conţinea cinci articole. Iată patru dintre acestea:

• art. 1. Prezenta înţelegere nu urmăreşte scopuri agresive, ci doreşte doar să se opună convenţiei militare dintre Austro-Ungaria şi România, convenţie încheiată în anul 1901;

• art. 2. Prezenta convenţie se referă la acţiuni doar împotriva Austriei şi României şi nu poate să fie îndreptată împotriva Turciei, nici împotriva altui stat balcanic;

• art. 3. Rusia cu toate forţele sale va acţiona pentru păstrarea integrităţii şi inviolabilităţii teritoriului Bulgariei;

• art. 4. În caz că Bulgaria sau Rusia, sau amândouă aceste ţări vor fi atacate de Austro-Ungaria sau România, sau de cele două ţări sau de Tripla Alianţă, atunci părţile semnatare sunt obligate să-şi folosească toate puterile şi mijloacele în lupta împotriva atacatorilor, fără a se opri până la obţinerea succesului deplin indiferent de jertfele înregistrate.

După cum se vede, convenţia a avut caracter defensiv şi nu conţinea clauze teritoriale. Însă, convenţia a legalizat prea mult marele amestec al Rusiei în treburile armatei bulgare, lucru de care Ferdinand nu a putut să fie mulţumit.

Convenţia secretă bulgaro-rusă cu caracter militar nu a fost în contradicţie cu niciunul dintre punctele politicii balcanice ruseşti. Mai mult, această convenţie a fost o realizare a acestei politici ruseşti. Delimitarea foarte clară a situaţiilor în care Rusia intra în război, în ajutorul Bulgariei, arăta că Rusia ar fi permis întreprinderea unor acţiuni ale bulgarilor în Peninsula Balcanică. Convenţia priva Bulgaria de iluziile unui ajutor rusesc în cazul unor asemenea acţiuni. Pe de altă parte, Rusia a câştigat de partea sa una din cele mai puternice armate creştine din Balcani. În felul în care a fost semnată, convenţia militară bulgaro-rusă a fost un eşec al încercării principelui Ferdinand de a primi sprijinul Rusiei pentru pregătirea unei acţiuni în Turcia europeană prin intermediul VMOK.

Modul în care România a ieşit din conflict a arătat faptul că răceala dintre cele două ţări continua să existe. La îmbunătăţirea relaţiilor bulgaro-române a contribuit şi întâlnirea din octombrie 1902, de la Plevna, dintre monarhii celor două ţări, însoţiţi de prim-miniştrii şi miniştrii Afacerilor de Externe.

Aici au fost discutate problemele privind construirea unui pod peste Dunăre, pentru legarea liniilor ferate ale celor două ţări, pentru limitarea amestecului Austro-Ungariei în navigaţia dunăreană; au avut loc discuţii privind problema comercială şi cea a graniţei. De asemenea, a fost semnată o convenţie bulgaro-română privind pescuitul.

La începutul anului 1903, reprezentantul diplomatic francez la Bucureşti scria guvernului său că relaţiile dintre Bulgaria şi România continuă să fie tensionate. De aceeaşi părere era şi agentul diplomatic sârb de la Sofia.

Politica românească a avut ca scop popularizarea concepţiei sale privind păstrarea echilibrului balcanic. În această direcţie, Guvernul român a avut şi sprijinul opoziţiei. În combinaţie cu această politică, au fost depuse eforturi şi pentru dezvoltarea propagandei româneşti în Macedonia. Între 1870-1902, cheltuielile României pentru finanţarea propagandei româneşti au crescut de la 14.000 la 547.029 franci. Aproape în fiecare an au fost acordate şi credite extraordinare.

În anul 1902, secretariatul general al cancelariei sultanului a poruncit să se acorde sprijin deplin tuturor cetăţenilor de origine greacă şi vlahă (română).

Într-o discuţie cu ambasadorul englez în România, Kenedy, premierul român I. Brătianu a împărtăşit faptul că România se simţea foarte nesigură din cauza situaţiei Balcanilor şi că, la fel ca şi celelalte ţări, credea că interesele sale sunt cel mai bine garantate de rivalitatea austro-ungară în Balcani.

România a fost mai aproape în relaţiile sale de politică externă de celelalte state creştine ale Balcanilor. Asemenea Serbiei, şi România a dorit recunoaşterea populaţiei româneşti din Turcia. În Notă, se spunea că România nu poate să nu se intereseze de soarta acestei populaţii şi că orice acţiune care atinge echilibrul balcanic nu va lăsa România indiferentă.

România a acuzat Bulgaria de instigare a populaţiei din Turcia europeană. Guvernul român credea că ideea bulgară de autonomie a Macedoniei era doar un paravan, un pas spre unirea acestei regiuni cu Bulgaria. Cu sprijinul activ al puterilor din Tripla Alianţă – Italia, Austro-Ungaria şi Germania, România a reuşit să obţină, prin demersuri din partea turcilor, decretul (irade) din 22 mai 1905, prin care aromânii au fost recunoscuţi ca milet – comunitate etnico-religioasă separată.

În comunitatea burgheză românească, a existat părerea generală că era în interesul României ca Turcia să fie destul de puternică pentru a păstra echilibrul în Balcani. În acelaşi timp, România nu a ajuns la extremele politicii greceşti, ci a ocupat o poziţie de aşteptare, fără a face pregătiri speciale şi sondaje în aşteptarea unui conflict bulgaro-turc.

În ajunul evenimentelor din 1908, care au dus la dobândirea independenţei de către Bulgaria, România a continuat politica de aşteptare şi nu a fost de acord cu încheierea unei alianţe cu Turcia, îndreptată împotriva Bulgariei.

PROF. VASILE BOCAI

[Începutul paginii]