Atenţia întregii comunităţi internaţionale se îndreaptă în aceste momente către Republica Serbia. Agenţiile de presă internaţionale au ca subiect de primă pagină în aceste zile, ca de atâtea ori în ultimii 18 ani, situaţia internă din Serbia, care preocupă în egală măsură cancelariile europene şi guvernele statelor vecine. Jocul geostrategic şi geopolitic început în regiunea Balcanilor la începutul deceniului trecut îşi derulează în prezent ultimele pagini prin reconfigurarea brutală a frontierelor unui stat suveran şi independent, membru cu drepturi depline al comunităţii internaţionanale. După sângeroasele conflicte care au sfâşiat teritoriul fostei Iugoslavii titoiste şi care au îmbrăcat haina unor conflicte religioase sau interetnice, greu de înţeles şi explicat la prima vedere pentru un observator necunoscător în subtilităţile geopoliticii internaţionale în ceea ce priveşte regiunea Balcanilor, a venit rândul în prezent provinciei Kosovo (populată în majoritatea de etnici albanezi) să încerce să se desprindă de Serbia şi să-şi declare unilateral independenţa. În această regiune a Balcanilor atât de des încercată de conflicte şi războaie interetnice şi atent întreţinute de unele state cu interese majore în regiune, se prefigurează astăzi posibilitatea escaladării unor noi focare de conflict în cazul în care reprezentanţii etnicilor albanezi din Kosovo, încurajaţi de atitudinea de susţinere tacită a majorităţii statelor europene vor proceda la declararea unilaterală a independenţei provinciei în cauză.

Nu vom încerca aici să demonstrăm primatul uneia sau alteia dintre părţi asupra provinciei formată din regiunile Kosovo şi Metohija. Istoricii avizaţi şi analiştii politici cunosc foarte bine expresia de “leagăn al civilizaţiei sârbe” atribuită provinciei Kosovo, se cunosc de asemenea momentele istorice în care sârbii au apărat cu arma în mână integritatea tânărului stat sârb împotriva cotropitorilor otomani pe câmpul de bătălie de la Câmpia Mierlei. Nu dorim să punem în discuţie însă nici dreptul etnicilor albanezi din provincie la autodeterminare (peste 90% din populaţia regiunii Kosovo şi Metohija e formată din albanezi), care trebuie să se bucure de toate drepturile acordate minorităţilor naţionale stipulate de normele de drept internaţionale. Iată de ce statul român român a susţinut şi susţine integritatea statului vecin de la sud de Dunăre, prin găsirea unei soluţii de compromis între cele două părţi, care să conducă la o soluţie paşnică şi durabilă pentru un orizont de timp cât mai îndepărtat. Aşa cum a procedat de atâtea ori pe parcursul istoriei, statul român adoptă în aceste momente o poziţie lucidă dincolo de orice acuză de partizanat pentru una dintre cele două părţi şi susţine aceeaşi linie politică adoptată în perioada interbelică: păstrarea status-qoului din Balcani prin menţinerea integrităţii statului sârb. Statul român consideră că prin proclamarea unilaterală a independenţei Kosovo, s-ar putea crea un precedent deosebit de periculos în ceea ce priveşte alte enclave şi regiuni purtătoare ale unor conflicte îngheţate în Europa. Cu alte cuvinte s-ar deschide o cutie a Pandorei, cu consecinţe şi reacţii imprevizibile pe termen mediu şi lung, iar termenii dreptului internaţional actual nu ar mai avea absolut nici o utilitate practică.

Tragem însă atenţia asupra faptului că, deşi statul român sprijină pe toate căile diplomatice şi la toate nivelele de reprezentare interesele Serbiei în ceea ce priveşte provincia Kosovo, prin asumarea unei soluţii de compromis care să mulţumească şi etnicii majoritari albanezi, etnicii români/vlahi din regiunea Serbiei de Răsărit sunt în continuare trataţi de autorităţile locale şi centrale cu indiferenţă şi dispreţ, fără drepturi identitare şi culturale. Şi în timp ce autorităţile româneşti de resort sprijină punctul de vedere al Serbiei în faţa cancelariilor europene în această chestiune, Biserica Ortodoxă Sârbă, prin vocea autorizată a Patriarhului Pavle (grav bonav), nu a găsit altceva mai bun de găsit în aceste zile decât să-şi manifeste sprijinul pentru susţinerea intereselor Bisericii Ortodoxe Ruse în chestiunea Mitropoliei Ortodoxe a Basarabiei, printr-o scrisoare deschisă către Patriarhul Alexei al II-lea în care susţine primatul pravoslavnic al Bisericii Ortodoxe Ruse în Basarabia, în dauna Bisericii Ortodoxe Române. Acest lucru se întâmplă şi pentru că Biserica Ortodoxă Sârbă are probleme cu “schismaticii” vlahi din Valea Timocului care doresc să se rupă de tradiţia ortodoxă slavă, precum cei din Republica Moldova… Foarte bine tovarăşi membrii ai Bisericilor Ortodoxe surori Sârbă şi Rusă, primiţi laudele noastre de fraţi ortodocşi, vorbitori de limbă latină (însă), căci le meritaţi pe deplin. Cel mai mare criminal din istoria omenirii, după Tamerlan, dar înaintea lui Adolf Hitler, tovarăşul (ateu) I.V. Stalin ar fi fost mândru de această nouă răbufnire panslavistă şi antiromânescă, care continuă tradiţia expansiunii intereselor slave în regiunea istoric românească Basarabia.

Să mai aducem oare în discuţie modalitatea prin care administraţia centrală de la Belgrad a recunoscut statul de minoritatea naţională pentru comunitatea românilor timoceni (aşa numiţii vlahi din Valea Timocului)? Ei bine acest lucru s-a petrecut nu ca urmare a înţelegerilor diplomatice dintre Serbia şi România, ci doar la mari presiuni din partea liderilor comunităţii româneşti (vlahe) şi în urma ameninţărilor repetate cu acţionarea în instanţă şi cu reclamarea statului la instituţiile europene pentru drepturile omului şi ale minorităţilor naţionale. Abia atunci, reprezentanţii statului sârb au catadicsit să înregistreze oficial Consiliul Naţional al Rumânilor (Vlahilor) din Serbia de Răsărit, dar nu înainte de a încerca să-i atragă într-o dibace capcană legislativă, şi anume să-i determine pe liderii acestui organism să adopte limba sârbă ca limbă maternă în statutul de funcţionare, în dauna limbii române, aspect care din fericire nu s-a materializat.